Chestiuni documentaristice (inclusiv bibliologice)

La adresa www.ifla.org/VII/s13/icp/ poate fi citită forma finală a Declarației.

Am început o traducere (n-ar trebui să-mi fie prea greu, fiindca am tradus în 2004 prima formă, cea de la Frankfurt: www.cimec.ro/Metodologice/Catalogare.htm#Frank, deși forma de acum e de două ori mai lungă).

Problema mea acum: acuratețea traducerii formulărilor principiilor propriu-zise. De aceea le expun aici (preliminar), pentru a profita de eventualele critici.

Principiile, în versia mea, sunt:

2.1. Satisfacerea nevoilor de informare ale utilizatorului [convenience of the user]. Deciziile privind descrierile și formele controlate de apelațiuni din punctele de acces ar trebui luate din perspectiva utilizatorului.

2.2. Uzanța [common usage]. Vocabularul folosit în descrieri și acces ar trebui să fie conform cu cel al majorității utilizatorilor.

2.3. Reprezentativitatea [representation]. Descrierile și formele controlate ale numelor ar trebui să se bazeze pe felul în care o entitate se autodescrie.

2.4. Acuratețea [accurecy]. Entitatea descrisă ar trebui să fie înfățișată cu exactitate.

2.5. Suficiența și necesitatea [sufficiency and necessity]. Ar trebui incluse doar acele elemente ale descrierilor și ale formelor controlate de apela’iuni care sunt necesare operațiunilor utilizatorului și sunt esențiale pentru a identifica în mod unic o entitate.

2.6. Relevanța [significance]. Elementele informaționale ar trebui să fie semnificative din punct de vedere bibliografic.

2.7. Economia [economy]. Dacă există căi alternative de a atinge un obiectiv, ar trebui preferată calea care favorizează la maximum economia de ansamblu (i.e. costul cel mai redus sau abordarea cea mai simplă).

2.8. Coerența și standardizarea [consistency and standardization]. Descrierile și elaborarea punctelor de acces ar trebui să fie cât mai standardizate posibil. Aceasta asigură mai multă coerență care, la rândul ei, sporește posibilitățile de partajare a datelor bibliografice și de autoritate.

2.9. Tratarea unitară [integration]. Descrierile tuturor tipurilor de materiale și forme controlate de apelațiuni pentru toate tipurile de entități ar trebui să se bazeze pe un set comun de reguli, in măsura în care acesta este relevant.

Concizia principiilor face traducerea problematică. Mai ales din pricina mulțimii „falșilor prieteni”.

A doua problemă pe care aș vrea s-o expun (înainte de publicarea traducerii) este invenția adjectivului „subiectual/subiectuală”.  Adjectivul mi s-a părut convenabil în expresii precum „catalogarea subiectuală” pentru „subject cataloguing” (prin analogie cu „catalogare descriptivă” [descriptive cataloguing]) sau „tezaure subiectuale” pentru „subject thesauri”. Adjectivul e convenabil dar nu-s sigur că e „legitim”.

Actualizare (05.03.2009):

Prietana Florica Câmpeanu mi-a făcut câteva bune sugestii:

• „reprezentativitate” în loc de „reprezentare”;
• „exact înfățișată” în loc de „corect înfățișată”;
• „semnificativitate” în loc de „însemnătate”.

Între timp văd că a apărut și versia franceză, care va fi de mare ajutor.

În povestea cu „subiectual”, încă nici Florica și nici Claudia nu m-au convins.  În calitate de terminolog (:-) sunt mare amator de neologisme. Dar ăsta n-ar fi un motiv suficient. Mie „subiectual” mi se pare sugestiv, iar „catalogarea pe subiecte” mi s-a părut totdeauna cam chinuit și — stilistic — șubred. Dacă am zice „catalogare pe materii” cum sugerează Florica, mă tem că tare puțină lume ar înțelege. Să ne mai gândim.

Actulizare (09.03.2009):

Colegele/colegii de la Brașov, mi-au făcut câteva bune sugestii. De pildă „relevanță” și „satisfacerea nevoilor de informare…”. Nu m-au convins cu toate sugestiile, dar nu-i timpul pierdut :-)

Pe de altă parte, m-am decis să folosesc „trebuie” pentru „must” și „ar trebui” pentru „should”.

Revin la discuția despre Catalogul Național Partajat [CNP]. E și timpul: pe 18 februarie se discută subiectul la Comisia Națională a Bibliotecilor și vreau să expun (din vreme) poziția pe care o să susțin acolo.

Mi se pare că problema se poate discuta pe trei nivele: „politic”, tehnic/catalografic și tehnic/informatic. La primul nivel se răspunde la întrebarea: da sau nu CNP. La celelalte se discută cum să se facă CNP. 

A. Nivelul „politic” 

Considerente politice rezolvă problema dacă să se dezvolte un CNP (în sensul de bază de date centralizată, în care se cataloghează, i.e. nu doar un catalog colectiv !) sau nu. Deoarece: 

1. CNP este un serviciu public util pentru toți cetățenii (i.e. și toți contribuabilii) – în plus vizibil („aici sunt banii dumneavoastră”);
2. CNP evită risipa de ban public, prin minimizarea duplicării de efort de catalogare, 

răspunsul este: da, trebuie să se dezvolte/instituționalizeze un Catalog Național Partajat. Mai mult: pentru organizațiile care cataloghează pe bani publici, folosirea curentă a CNP-ului n-ar trebui să fie opțională. 

<paranteză>

Nu spun că „interogările federalizate” [federated search] nu au rost. Au mare sens pentru baze de date disjuncte, e.g. colecțiile online de reviste științifice (e-journals) furnizate de diverși furnizori, de pildă EBSCO, ABI/Inform, Blackwell Synergy, ERIC, JSTOR, LexisNexis, ScienceDirect, SpringerLink. E puțin probabil să găsești același articol în două asemenea baze de date.

</paranteză> 

A doua chestiune în care intervin considerente politice este: elaborarea unui soft nou sau achiziționarea unui soft comercial existent ? 

Deoarece este un serviciu public pe termen lung (prin care se administrează și întreține o resursă publică națională), CNP-ul are nevoie de un soft care să fie proprietate publică in integrum. Cu alte cuvinte, softul poate fi dezvoltat de o companie comercială, dar sursele sale trebuie să devină proprietate publică, iar dezvoltatorul trebuie să cesioneze (desigur, neexclusiv) statului drepturile de proprietate intelectuală asupra produsului. (Așa se întâmplă, de pildă, în cazul softului care se dezvoltă acum – în cadrul unui proiect Phare – pentru sistemul informatic de protecție a patrimoniului cultural mobil, în care sunt implicați Ministerul Culturii, Poliția, Vama și Poliția de Frontieră.)

B. Nivelul catalografic

 La nivel tehnic/catalografic, cred că CNP ar trebui să gestioneze metadatele bibliografice într-un format generic, în care: 

a) entitățile bibliografice să fie convertibile (fără pierdere de informație) în (cel puțin): 

• MARC 21;
• UNIMARC;
• MODS, 

ba chiar și în ROMARC :-) 

b) entitățile „de autoritate” și să fie convertibile (fără pierdere de informație) în (cel puțin): 

• UNIMARC Autorități;
• MARC 21 autorități;
• MADS. 

În plus, formatul generic ar trebui să asigure compatibilitatea cu FRBR  (i.e. să aibă scheme pentru lucrări și expresii). 

Desigur, natura însăși a catalogului va impune reguli unitare de catalogare. 

Deși CNP trebuie să fie o bază de date centralizată, cred că extensii locale ale înregistrărilor bibliografice partajate ar fi foarte utile (e.g. descriptori locali, confidențiali). 

C. Nivelul informatic 

Din punct de vedere informatic, CNP ar trebui să înglobeze cele mai noi tehnologii web (chiar webul semantic), deoarece un sistem dezvoltat acum, va trebui să fie (tehnologic) proaspăt încă cel puțin 10 ani. 

Prin urmare, tehnologii precum: 

• linked data;
• Z39-88 (i.e. OpenURL);
• servicii web (pentru particularizări de interfețe, pe lângă o interfață generică);
• WSRP (pentru furnizarea de date bibliografice unor portleturi care să poată fi incluse în portaluri diferite). 

ar trebui de la început să fie implementate în softul pentru CNP.

Din fericire, Comisia Naţională a Bibliotecilor [CNB] a relansat discuţia despre Catalogul Naţional Partajat [CNP]. Aud că iniţiativa CNB a provocat şi o discuţie pe acest subiect la Asociaţia Bibliotecarilor din România [ABR] (deşi sunt membru, n-am auzit nimic „oficial”; era — probabil — numai pentru „inner circle”; nu ştiam că-n ABR sunt două categorii de membri !). Foarte bine ! Era şi vremea. Sper ca şi Ministerul Culturii să reia ideea de a finanţa proiectul (finanţare întreruptă — reamintesc — la jumătatea lui 2005).

Suntem câţiva „membri asociaţi” ai CNB şi, în această calitate, am primit spre comentare o propunere a dnei. Doina Ostafe. Cel mai bun „comentariu” la care m-am putut gândi a fost reluarea propunerii Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România [ANBPR] de acum mai bine de trei ani, (foarte) uşor adusă la zi. Zic uşor, fiindcă şi-a păstrat toate calităţile. E la fel de actuală (doar că mai urgentă) ca în 2005.

Şi fiindcă în mediile bibliotecare din România partajarea catalogării a fost mereu — de fapt — respinsă, cred că merită să se reia argumentarea pro.

De fapt nu mi-a fost niciodată limpede care sunt raţiunile profunde pentru care un catalog partajat naţional este respins. Mă tem că e o combinaţie de complexe de superioritate cu complexe de inferioritate, adică o neîncredere în ce fac alţii, combinată cu temerea că ne văd şi alţii erorile. Dă Doamne să mă înşel. Drept că mai aud şi argumente de genul: de ce să beneficieze şi alţii de munca noastră ? Dar acest argument se aduce pe şoptite: de fapt, cei care-l folosesc ştiu că prestează un serviciu public, deci e natural să beneficieze şi alţii.

În orice caz, cred — mai mult ca oricând — că un catalog naţional partajat (centralizat) este necesar.

Eu, în calitate de reprezentant al CIMEC, am şi un interes direct: noi avem de făcut catalogul colectiv al cărţii vechi. Poate în 2009 reuşim să terminăm (în mare) cartea românească până la 1830. Mai e mult de lucru la „transilvanice”, iar cartea străină (cu excepţia incunabulelor) nici nu e încă abordată. Sunt câteva zeci de mii de exemplare de prelucrat. E nevoie de un efort colectiv, ca să se termine într-un interval rezonabil. Acum n-avem un instrument informatic decent nici pentru a expune pe Net ceea ce e deja catalogat, darmite pentru a cataloga.

A. Argumentul economic, i.e. economia la catalogare

Dacă argumentul privind calitatea sporită a informaţiei catalografice pe care o oferă un catalog partajat nu e destul de convingător (deşi mie mi s-ar părea suficient), atunci o să recurg la (antipaticul) argument economic. Şi am de gând să pedalez intens pe el.

Plecăm de la premiza că majoritatea bibliotecilor din România sunt finanţate din banul public. Mă tem că e o premiză greu de contestat. Aşadar, şi o covârşitoare parte a catalogării (în care includ şi indexarea, clasificarea, cum convenim să-i spunem) se face pe bani publici.

Catalogând local se risipesc bani publici: dacă se achiziţionează un titlu în 100 de biblioteci, se fac 100 de fişe pentru acel titlu. Deci, de 99 de ori se duplică munca catalogatorului care a elaborat primul fişa cărţii. Adică se risipesc bani publici de 99 de ori. Mi se pare important ca finanţatorii bibliotecilor să ştie acest lucru.

Prin contrast (sigur, simplificând, dar nu prea mult), într-un catalog partajat naţional, prima fişă (cronologic vorbind) elaborată pentru un titlu este reutilizată de toţi cei care au de catalogat acelaşi titlu. Chiar dacă o mai ajustează/îmbăgăţesc/corectează, toţi fac economie de timp. Ca să nu mai vorbim că fişa poate fi elaborată (chiar dacă într-o formă preliminară) chiar de editor, şi astfel se mai economiseşte ceva timp (chiar dacă catalogatorii nu au încredere în datele bibliografice ale editorilor — de multe ori cu îndreptăţire —, tot se poate „recupera” ceva din fişele lor, titlul de pildă). Pe scurt, randamentul catalogatorilor creşte dramatic dacă se foloseşte un catalog partajat centralizat. Şi n-am nici o emoţie: catalogatorii nu-s în primejdie să rămână fără slujbe. După câte ştiu eu, retroconversiile o să dureze cel puţin două generaţii. (Iar dă Doamne să mă înşel.)

Mai mult, fişierele de autoritate ar trebui să fie partajate de biblioteci, muzee şi arhive, pentru a reduce şi mai mult duplicările de efort (deci risipa de ban public).

B. Argumentul interesului public

Un catalog naţional partajat este — implicit — un catalog colectiv naţional. În această postură, el oferă un serviciu public valoros: facilitează împrumutul interbibliotecar. Acum — după cum bine ştim — împrumutul interbibliotecar în România funcţionează rudimentar, mai ales din pricină că e greu pentru o bibliotecă să afle cine are cartea de care are nevoie clientul. Adică lipseşte catalogul colectiv naţional.

În al doilea rând, un catalog colectiv ar putea oferi (precum Google Book Search) trimiteri la saiturile editorilor, pentru cărţile care sunt de vânzare. Prin urmare ar fi şi în interesul editorilor (şi cumpărătorilor).

În al treilea rând, un catalog colectiv (făcut cu tehnologiile contemporane) ar putea fi o bună bază pentru realizarea/întreţinerea de cataloage ale bibliotecilor personale (precum LibraryThing, care are deja peste 34 de milioane de cărţi catalogate !). Şi aici am un interes direct (am început să uit ce cărţi am; nu atât din pricina numărului de cărţi, cât din pricina numărului de ani). Sunt sigur că 99,8% din cărţile pe care le am în casă sunt deja catalogate undeva în ţară. Deci, având acces la catalogul naţional, ar trebui să cataloghez eu însumi doar 0,2% din cărţile pe care le am.

Mai mult, e uşor de imaginat un mecanism prin care utilizatorii (elevii, studenţii, cercetătorii, autorii) să fie ajutaţi să-şi întocmească bibliografiile ataşate lucrărilor pe care le redactează. Înregistrările bibliografice pe care nu le găsesc gata elaborate, ar trebui să şi le elaboreze singuri, acestea rămânând în catalog şi pentru uzul altora. Ştiu: catalogatorii au oroare de datele furnizate de „amatori”. Dar n-ar fi nici o dificultate ca înregistrările furnizate de „amatori” să fie marcate distinct (de exemplu puse pe fond roşu), până la validarea de către un „profesionist”.

Nu sunt oare suficiente aceste argumente ?

Aspectele tehnice merită altă discuţie.