Chestiuni documentaristice (inclusiv bibliologice)

Dan Matei (care își dă și el cu părerea).

Din nou despre Catalogul Naţional Partajat (1): catalogarea partajată

with one comment

Din fericire, Comisia Naţională a Bibliotecilor [CNB] a relansat discuţia despre Catalogul Naţional Partajat [CNP]. Aud că iniţiativa CNB a provocat şi o discuţie pe acest subiect la Asociaţia Bibliotecarilor din România [ABR] (deşi sunt membru, n-am auzit nimic „oficial”; era — probabil — numai pentru „inner circle”; nu ştiam că-n ABR sunt două categorii de membri !). Foarte bine ! Era şi vremea. Sper ca şi Ministerul Culturii să reia ideea de a finanţa proiectul (finanţare întreruptă — reamintesc — la jumătatea lui 2005).

Suntem câţiva „membri asociaţi” ai CNB şi, în această calitate, am primit spre comentare o propunere a dnei. Doina Ostafe. Cel mai bun „comentariu” la care m-am putut gândi a fost reluarea propunerii Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România [ANBPR] de acum mai bine de trei ani, (foarte) uşor adusă la zi. Zic uşor, fiindcă şi-a păstrat toate calităţile. E la fel de actuală (doar că mai urgentă) ca în 2005.

Şi fiindcă în mediile bibliotecare din România partajarea catalogării a fost mereu — de fapt — respinsă, cred că merită să se reia argumentarea pro.

De fapt nu mi-a fost niciodată limpede care sunt raţiunile profunde pentru care un catalog partajat naţional este respins. Mă tem că e o combinaţie de complexe de superioritate cu complexe de inferioritate, adică o neîncredere în ce fac alţii, combinată cu temerea că ne văd şi alţii erorile. Dă Doamne să mă înşel. Drept că mai aud şi argumente de genul: de ce să beneficieze şi alţii de munca noastră ? Dar acest argument se aduce pe şoptite: de fapt, cei care-l folosesc ştiu că prestează un serviciu public, deci e natural să beneficieze şi alţii.

În orice caz, cred — mai mult ca oricând — că un catalog naţional partajat (centralizat) este necesar.

Eu, în calitate de reprezentant al CIMEC, am şi un interes direct: noi avem de făcut catalogul colectiv al cărţii vechi. Poate în 2009 reuşim să terminăm (în mare) cartea românească până la 1830. Mai e mult de lucru la „transilvanice”, iar cartea străină (cu excepţia incunabulelor) nici nu e încă abordată. Sunt câteva zeci de mii de exemplare de prelucrat. E nevoie de un efort colectiv, ca să se termine într-un interval rezonabil. Acum n-avem un instrument informatic decent nici pentru a expune pe Net ceea ce e deja catalogat, darmite pentru a cataloga.

A. Argumentul economic, i.e. economia la catalogare

Dacă argumentul privind calitatea sporită a informaţiei catalografice pe care o oferă un catalog partajat nu e destul de convingător (deşi mie mi s-ar părea suficient), atunci o să recurg la (antipaticul) argument economic. Şi am de gând să pedalez intens pe el.

Plecăm de la premiza că majoritatea bibliotecilor din România sunt finanţate din banul public. Mă tem că e o premiză greu de contestat. Aşadar, şi o covârşitoare parte a catalogării (în care includ şi indexarea, clasificarea, cum convenim să-i spunem) se face pe bani publici.

Catalogând local se risipesc bani publici: dacă se achiziţionează un titlu în 100 de biblioteci, se fac 100 de fişe pentru acel titlu. Deci, de 99 de ori se duplică munca catalogatorului care a elaborat primul fişa cărţii. Adică se risipesc bani publici de 99 de ori. Mi se pare important ca finanţatorii bibliotecilor să ştie acest lucru.

Prin contrast (sigur, simplificând, dar nu prea mult), într-un catalog partajat naţional, prima fişă (cronologic vorbind) elaborată pentru un titlu este reutilizată de toţi cei care au de catalogat acelaşi titlu. Chiar dacă o mai ajustează/îmbăgăţesc/corectează, toţi fac economie de timp. Ca să nu mai vorbim că fişa poate fi elaborată (chiar dacă într-o formă preliminară) chiar de editor, şi astfel se mai economiseşte ceva timp (chiar dacă catalogatorii nu au încredere în datele bibliografice ale editorilor — de multe ori cu îndreptăţire —, tot se poate „recupera” ceva din fişele lor, titlul de pildă). Pe scurt, randamentul catalogatorilor creşte dramatic dacă se foloseşte un catalog partajat centralizat. Şi n-am nici o emoţie: catalogatorii nu-s în primejdie să rămână fără slujbe. După câte ştiu eu, retroconversiile o să dureze cel puţin două generaţii. (Iar dă Doamne să mă înşel.)

Mai mult, fişierele de autoritate ar trebui să fie partajate de biblioteci, muzee şi arhive, pentru a reduce şi mai mult duplicările de efort (deci risipa de ban public).

B. Argumentul interesului public

Un catalog naţional partajat este — implicit — un catalog colectiv naţional. În această postură, el oferă un serviciu public valoros: facilitează împrumutul interbibliotecar. Acum — după cum bine ştim — împrumutul interbibliotecar în România funcţionează rudimentar, mai ales din pricină că e greu pentru o bibliotecă să afle cine are cartea de care are nevoie clientul. Adică lipseşte catalogul colectiv naţional.

În al doilea rând, un catalog colectiv ar putea oferi (precum Google Book Search) trimiteri la saiturile editorilor, pentru cărţile care sunt de vânzare. Prin urmare ar fi şi în interesul editorilor (şi cumpărătorilor).

În al treilea rând, un catalog colectiv (făcut cu tehnologiile contemporane) ar putea fi o bună bază pentru realizarea/întreţinerea de cataloage ale bibliotecilor personale (precum LibraryThing, care are deja peste 34 de milioane de cărţi catalogate !). Şi aici am un interes direct (am început să uit ce cărţi am; nu atât din pricina numărului de cărţi, cât din pricina numărului de ani). Sunt sigur că 99,8% din cărţile pe care le am în casă sunt deja catalogate undeva în ţară. Deci, având acces la catalogul naţional, ar trebui să cataloghez eu însumi doar 0,2% din cărţile pe care le am.

Mai mult, e uşor de imaginat un mecanism prin care utilizatorii (elevii, studenţii, cercetătorii, autorii) să fie ajutaţi să-şi întocmească bibliografiile ataşate lucrărilor pe care le redactează. Înregistrările bibliografice pe care nu le găsesc gata elaborate, ar trebui să şi le elaboreze singuri, acestea rămânând în catalog şi pentru uzul altora. Ştiu: catalogatorii au oroare de datele furnizate de „amatori”. Dar n-ar fi nici o dificultate ca înregistrările furnizate de „amatori” să fie marcate distinct (de exemplu puse pe fond roşu), până la validarea de către un „profesionist”.

Nu sunt oare suficiente aceste argumente ?

Aspectele tehnice merită altă discuţie.

Anunțuri

Written by poliptic

26 Decembrie 2008 la 12:27 pm

Publicat în cataloage, catalogare

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] un astfel de proiect atât de necesar. Observațiile foarte pertinente postate pe blogul Chestiuni documentaristice au rămas deocamdată fără comentarii […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: