Chestiuni documentaristice (inclusiv bibliologice)

Dan Matei (care își dă și el cu părerea).

Scrisoare deschisă d-lui ministru al culturii Valer Breaz

leave a comment »

Stimate domnule ministru,

Proiectul de ordin pentru aprobarea Normelor privind reevaluarea bunurilor culturale mobile deținute de instituții publice a relansat discuția despre (re)evaluarea (bănească) a pieselor de muzeu. Este un bun prilej de a reconsidera radical problema.

În primul rând, orice muzeograf vă va confirma că procedura de reevaluare a pieselor este un coșmar (ca să nu mai zicem de stresul Curții de Conturi). Dar problema și mai mare este că evaluarea bănească a bunurilor culturale mobile este o cerință complet nefolositoare și consumă inutil timpul prețios al muzeografilor. Pe de altă parte, în practică, e și imposibilă. (Oare de cât timp ar fi nevoie pentru reevaluarea celor peste un milion de piese ale Muzeului Antipa ?)

Așadar, vă propun să inițiați modificarea legislației care impune muzeelor această procedură.

Rațiuni:

  • Bunurile culturale nu se încadrează în logica contabilă, deci nu au de ce să se supună legilor contabile. Un bun cultural nu are perioadă de amortizare și nici nu se casează. Valoarea lui mia degrabă crește în timp, spre deosebire de mijloacele fixe uzuale. În plus, nu orice „bun” aflat în grija unei instituții a statului are valoare contabilă (nici copii din orfelinate, creșe etc. și nici bolnavii din spitale nu au valoare contabilă, deși au o mare „valoare”).
  • Pe de altă parte, orice valoare bănească pe care comisia de (re)evaluare o atribuie unei piese este imaginară. Nu există nici un criteriu obiectiv de a determina „valoarea” unei piese. Orice valorizare este subiectivă, și e normal să fie așa, din moment ce relevanța culturală a unei piese este un element sentimental. Nici măcar pentru piesele care au „similitudini” în cataloagele comerciale (e.g. artă, numismatică) nu se poate pune un „preț” cu pretenții de adevăr. Fiindcă chiar presupunând că prețul afișat al unei piese comparabile este cel al vânzării efective – ceea ce deja este foarte ipotetic –, dacă am scoate piesa în (re)evaluare la vânzare, acel preț s-ar diminua: ar crește oferta. De altfel, relativ recentul caz al „Cumințeniei Pământului” este ilustrativ în privința relevanței evaluării de către experți.
  • Apoi, veți auzi – mai ales – argumentul că, în caz de dispariție/distrugere a piesei, valoare ei poate fi imputată cuiva. Nu este un argument serios. Cui este imputată ? Custodelui ? Portarului ? Firmei de pază ? Firmei care a instalat sistemul de siguranță ? Pe de altă parte, au fost colecțiile muzeale mai devalizate pe vremea când nu erau evaluate contabil ? Adică muzeografii – dacă n-ar avea frica imputării – ar vandaliza colecțiile ? În caz că se întâmplă ceva cu o piesă, normal ar fi să se analizeze cazul specific. Să judecăm, că de aia suntem oameni și nu roboți. (Mutatis mutandis, similar cu analiza unei morți într-un spital.) Aproape sigur, vina nu poate fi atribuită unui singur om. Și dacă se stabilesc vinovățiile, se aplică penalizări „personalizate”, de la neglijență în serviciu în sus.

În rezumat: (re)evaluarea bănească a bunurilor culturale este un chin/stres (major) și inutil. Așadar, ați face un mare bine muzeelor românești dacă ați reuși să le scăpați de această corvoadă.

Cu considerație,
Dan Matei (fost director al CIMEC – Institutul de Memorie Culturală)
06.12.2018

Reclame

Written by poliptic

6 decembrie 2018 la 11:31 am

Publicat în Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: